Este regimul democratic favorabil reformelor?

            Ideea de a vă adresa această întrebare mi-a venit după ce am citit articolul doamnei Alina Mungiu-Pippidi, publicat în România Liberă la data de 29 octombrie și intitulat „Cum să (nu) reformezi statul”. Articolul susține că în România corupția este rezultatul unor politici prost aplicate: de exemplu ideea de a scădea salariile controlorilor concomitent cu scumpirea prețului biletelor de tren sau, în vămi, creșterea accizelor cuplată cu scăderea salariilor angajaților, etc. De asemenea, lupta împotriva corupției este ineficientă deoarece România urmează sfaturile Uniunii Europene în materie de anti-corupție, iar cei din UE privesc corupția ca pe un fenomen excepțional, și nu ca pe un fenomen generalizat (mica corupție este larg răspândită și merge mână în mână cu marea corupție), așa cum este la noi. Cu alte cuvinte, în cazul nostru, excepționalitatea a devenit normalitate. Acesta este motivul pentru care măsurile ce se impun trebuie să fie și ele excepționale. A. Mungiu-Pippidi dă din nou exemplul ei preferat, cu Georgia lui Saakasvili, care a dat afară toți funcționarii și a angajat în schimb mult mai puțini, dar cu salarii de 15 ori mai mari decât ale celor dinainte. În felul acesta sunt motivați să-și facă datoria și vor ceda mai greu tentațiilor corupției. Puteți citi aici întregul articol.

            Lăsând la o parte posibilitatea de a pune și la noi în practică astfel de reforme, cât și reacțiile care ar exista în caz că cineva ar exprima astfel de intenții, vreau să ridic aici o întrebare de principiu. Este, în general vorbind, regimul democratic unul favorabil reformelor, de orice fel ar fi ele? Și mă refer aici în primul rând la societățile mai puțin avansate, care au nevoie de modernizare,  sau la societăți, precum cea românească, în care mica corupție este larg răspândită. Ideea de la care pornesc e dată de faptul că, într-o societate democratică, politicul nu e decât oglinda acelei societăți. Tocmai de aceea, într-o țară cu mentalități tradiționale sau predominant rurale, în care legăturile de rudenie sau prietenie contează mai mult decât regulile după funcționează instituțiile, este puțin probabil ca modernizarea să se producă fără un regim forte. Iar istoria ne oferă exemple în acest sens. Îmi vin în minte reforma agrară a lui Cuza, care nu a putut fi făcută decât în urma unei lovituri de stat, din cauză că aproape întreaga clasă politică era împotriva împroprietăririi, sau reformele lui Ataturk care crează Turcia modernă, folosindu-se de un regim autoritar. Deci ambele sunt exemple de modernizare impusă, relevantă pentru evoluția celor două țări.

            Acestui fapt i se adaugă și ceea ce politologul Pierre Manent consideră una din trăsăturile cele mai importante ale democrațiilor liberale: separarea puterilor în stat produce un efect de retragere a politicului din societate. Democrațiile liberale sunt stabile și statice din punct de vedere politic. Economia în schimb este cea care face să evolueze societatea. Nu același lucru se poate spune însă și despre o societate care are nevoie de reforme. Aici economicul nu are autonomie suficientă și, uneori, nici nu poate să ducă la evoluție, deoarece cadrul în care funcționează este unul precar sau unul instabil. Cu alte cuvinte, o astfel de societate, pentru a fi reformată, are nevoie de intervenția politicului, adică de o influență anti-liberală și anti-democratică. Cu siguranță, dacă cineva ar încerca ar încerca să impună reforme radicale la noi, de genul celor lui Saakasvili, ar fi repede catalogat drept dictator. Și această etichetă nici nu ar fi departe de realitate, căci, să nu uităm, și regimul lui Saakasvili este unul autoritar.

            Așa se face că în România avem un regim democratic, însă funcționarea sa este viciată, din cauza unor comportamente ce vizează practici de mică corupție generalizată. Exemplele le găsim peste tot: începând cu campania electorală care se apropie, continuând cu mica șpagă la ghișeu, în trenuri, în spitale sau în școli. Așa se face că mica corupție ajunge să pună în funcțiune un sistem paralel cu sistemul legal. Această mică corupție este rezultatul unei anumite mentalități și a unui tip de comportament. Politicienii nu au interesul să schimbe această stare de fapt, deoarece ei sunt cei  care profită direct de pe urma lui. Așadar, aceasta este starea de fapt a societății românești și, din punct de vedere democratic, este o stare legitimă, căci este rezultatul voinței majorității cetățenilor. Ea nu este însă și o stare legală. Ar putea „intra în legalitate” societatea românească folosind tot pârghiile democrației, așa cum recomandă cei de la Bruxelles? Tind să cred că răspunsul la o astfel de întrebare este negativ...                   

Gelu Sabău