De ce nu avem partide politice în România?

  Catalin Raiu

   La început de campanie electorală ne uităm înspre coloana vertebrală a democrației reprezentative, anume partidele politice. Unde sunt ele? Mai degrabă nu prea sunt.

În limbaj weberian pare că partidele românești nu sunt de găsit niciunde. Nu sunt organizații rațional-legale care să aibă drept materie primă o birocrație clasică de partid solidă și profesionistă, nici partide de cadre alergând după notabilități care să le maximizeze vizibilitatea electorală, nici partide de masă axate pe cucerirea cantitativă a unui mare număr de adepți. Sunt în schimb, organizații de patronaj limitate la lupta pentru obținerea puterii politice și răsplătirea membrilor și susținătorilor prin funcții în aparatul birocrației de stat.

  Partidele politice românești s-au născut dintr-o mamă numită Frontul Salvării Naționale direct în stat, nu în societatea civilă. Organizarea noului regim politic postdecembrist a fost așadar apanajul unei organizații de stat care așează în formă concretă natura noului regim politic condus de imperativul salvării națiunii din ghearele dictaturii. Pe scurt statul salvează națiunea din mâna regimului comunist, iar nu societatea își construiește un nou regim politic și pe care de consecință un nou stat aflate în răspăr cu cel defunct. 

  Guvernarea anilor 1996-2000 la care au luat parte și partide istorice reînviate n-a avut parcă menirea decât de a slei de putere energiile autentic liberale și țărăniste din acestea, în vreme ce ulterior toate partidele non-FSN-iste s-au îmbogățit cu membrii ai  FSN-ului.

  Astăzi, partidele politice românești s-au conformat alternanței la guvernare în funcție de clivaje partizane, dar slab politice, cum ar fi figura președintelui Traian Băsescu. Astă-vară era suficient să deschizi gura pe stradă pentru a fi catalogat cu maximă superficialitate drept „băsist” sau ”usl”-ist. Deci noi adjective au fost inventate și aruncate în spațiul public doar pentru a susține clivaje de natură să mimeze partizanatul politic și în ultimă instanță vigoarea democrației românești.   

  Sistemul electoral în vigoare pune serios umărul la dezarticularea partidelor politice românești aflate încă din 2008 într-un proces de segmentare locală acută. Votul pe colegii uninominale care ridică figura candidatului deasupra partidului a avut menirea de a trimite în Parlament persoane aboslut nefrecventabile și cu totul neloiale partidelor, ceea ce s-a verificat prin amploarea traseismului politic în legislatura 2008-2012. În loc ca partidele să se întărească sub aspect disciplinar și organizatoric propunând alegătorilor liste de candidați având în frunte persoane cu vechime și realizări în partid, au scos la licitație colegii uninominale pentru potenții financiari locali.

În lipsa unui număr însemnat de alegători rezonabili, cetățenii dependenți s-au aliniat la urne pentru a confirma reprezentativitatea politică a quasi-oligarhului local.  

   Cu ocazia referendum-ului pentru demiteterea președintelui Traian Băsescu mai mulți lideri de filiale PNL nu s-au obosit să stimuleze participarea la scrutin a cetățenilor tocmai pentru că, nu-i așa, ce-l leagă pe micul oligarh local liberal de nevoia/dorința lui Crin Antonescu de a ajunge președintele României?

   Prin urmare, parlamentarii români nu-și datorează pozițiile partidelor politice pentru că, la rigoare, acestea nici nu există, ci mai degrabă unor rețele de loialitate, clientelism și patronaj ce migrează de la un partid la altul beneficiind de un imens capital uman sub forma cetățenilor dependenți.   

Testul suprem al oligarhiei mai ales într-o societate care nu are experiența exercitării libertăților în general, este însăși celebra cota unică de impozitare care este acceptată printr-un consens extrem de ridicol de toate partidele parlamentare. Cota unică de impozitare marchează indistincția dintre elitele politice și cele economice, o indistincție camuflată de nevoia de investitori străini și de obsedanta creștere economică. Pentru exemplificare trebuie să menționăm că nu se mai practică în nicio țară UE, ci doar în democrații precum Rusia, Belarus și Afganistan.

   Peste toate acestea, partidele politice nu reușesc să-și îndeplinească cea mai importantă funcție, anume rolul de curea de transmisie care să poarte cererile societății către stat. Liberalii nu reușesc să absoarbă energiile liberale din societate, PDL-iștii pe cele populare, iar PSD-iștii pe cele socialiste tocmai pentru că, în ciuda excepțiilor marginale, aceste partide n-au nimic autentic în ele. 

Democrația românească se vrea astfel fără partide, ceea ce înseamnă că nu rămâne decât un simplu câmp în care diverse clanuri oligarhice, rețele de loialitate și clientelism se întrec pentru a mima interesul pentru voința populară.